o poveste frumoasa

Zeus a umblat din ţară-n ţară, pînă cînd a ajuns şi în Frigia. Era acum însoţit şi de pristavul său, de Hermes. Mergînd aşa-ntr-o bună zi, zeii au intrat într-un sat. Zeus, avînd toiagu-n mînă, se-nfăţişa ca un bătrîn sărac şi foarte obosit. Hermes, la fel de zdrenţuit, se prefăcea că-l sprijină. Mergeau prin praful drumului. Se arătau nepăsători, însă cu ochii cercetau, iscoditori, orişice loc – pe prispe, prin ogrăzi, pe drum – să vadă tot ce se întîmplă. Era la ceasul cînd drumeţii îşi caută un acoperiş, să poată înnopta tihniţi. Cerul era imens şi roşu ca o tipsie de aramă. Prin arborii grădinilor se cerneau ultimele dîre din ziua care-ncet trecea, lăsind în urmă numai pete întunecate, de rugină. Murmurul cei molcom al serii chema pe oameni la odihnă. Tot cercetînd cu grijă satul, au ajuns lîngă-o locuinţă. O locuinţă arătoasă, ţinută bine, pe stîlpi groşi, cu trepte largi şi acoperită, în chip temeinic, cu şindrilă. Prin curte mugeau vite grase, ce se-ntorseseră sătule de la păşunile din deal. Erau boi mari, cu părul alb, bivoli cu coarnele întoarse şi cai puternici, murgi şi roibi. Oile behăiau cuminţi într-un saivan, mai la o parte. Caprele, ca de obicei, săltau, tot neastîmpărate, şi, nesătule, mai rupeau mlădiţe pe lîngă zăplaz. In cuhnia din dosul casei se-auzeau zgomote de vase. Stăpîna pregătea mîncarea. Fumul se ridica alene, în lungi fuioare cenuşii. Mirosuri calde, aţîţătoare, de carne friptă şi fierturi, gîdilau nările lui Zeus. Nemaiputînd răbda ispita, a şi bătut degrabă-n poartă:
– Hei, oameni buni, ne găzduiţi ? Vă-ntreb în numele lui Zeus, stăpînitorul din Olimp.
Nu i s-a dat nici un răspuns. Poate că oamenii aceia nu auzeau în larma curţii, sau poate nu vroiau s-audă numele ce li se rostea. Atuncea zeii blestemînd au luat-o iarăşi mai departe.N-au mers prea mult, şi-n calea lor s-a arătat un alt lăcaş. Aici femeia mulgea lapte, un lapte gros, de bivoliţă, tocmai cum îi plăcea lui Zeus. De-aceea a strigat la gazdă:
– Deschide-n numele lui Zeus ! îţi cerem să ne ospeţeşti…
Numai că gospodina ceea era grăbită peste poate. Ridicînd capul către Zeus, a răsturnat un vas cu lapte. S-a supărat şi a răspuns:
– Plecaţi de-aici !… Am răsturnat, din cauza voastră, un şiştar… Vedeţi-vă de altă casă.
Şi tot aşa, nu ştie nimeni cum s-a-ntîmplat în acea seară, că dînşii n-au găsit niciunde un adăpost şi niscai hrană, deşi le spuneau tuturor că vin în numele lui Zeus.
Filemon şi Baucis tocmai se pregăteau să-şi facă culcuşul, pentru acea noapte, într-o căpiţă-nmiresmată de fîn, ce se afla pe cîmp, cînd iacătă o luminiţă… Uitîndu-se ceva mai bine, au înţeles că-i o colibă, cea mai sărmană dintre toate cîte văzuseră în sat. Hermes s-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în ea. Uşa micuţă s-a deschis încetinel şi scîrţîind. In prag s-a arătat un chip. Un chip cuminte de bătrîn, şi-n urma lui, o bătrînică.
– Poftiţi !… Poftiţi în casa noastră, au rostit ei, fără să-ntrebe măcar o vorbă pe drumeţi, de unde vin şi cine sînt.
Cei doi bătrîni, aşa de buni şi primitori, se numeau Filemon şi Baucis. Deşi erau atît de-n vîrstă, rar să fi fost pereche-n lume mai strîns unită decît ei. Se îndrăgiseră din vremea cînd amîndoi erau copii. Mai tîrziu, se legaseră prin lanţul dulce-al căsniciei şi rămăseseră-mpreună şaizeci sau şaptezeci de ani, dacă nu, poate, şi mai bine… Iar lumea îi dădea drept pildă de căsnicie trainică. Fetelor, cînd se măritau, părinţii le făceau urarea:
– Să fii la fel de fericită, în anii tăi de căsnicie, cum este doar bătrîna Baucis.
Băieţilor, la-nsurătoare, părinţii le spuneau la fel:
– Să fii iubit ca Filemon de credincioasa lui soţie.
Şi dacă e să vorbim drept, nu avuseseră bătrînii nici un belşug în viaţa lor. Coliba-n care locuiau era din trestie uscată, cam coşcovită şi-aplecată, şi învelită cu şovar. Alături de coliba lor era un petic de grădină, tăiat în două de-un pîrîu. Aici lucra de dimineaţă şi pînă seara Filemon, săpînd şi cultivînd legume sau îngrijind pomii şi viţa, care creşteau la marginea pămîntului ce-l stăpîneau. Erau săraci, dar acest lucru nu-i împiedica deloc să îşi găsească mulţumirea în dragostea ce îi lega, în înţelegerea deplină ce domnea veşnic între ei. Aşa se face că puteau să-ndure orişice necazuri şi lipsuri grele, fără teamă sau plînsete zadarnice. Ba uneori mai ajutau şi pe-alţii, care-aveau nevoie, fie cu roade din grădină, fie cu sfaturi înţelepte iar în casa lor nu se găseau slugi şi stăpîni, ca pe la alţii. Singuri îşi porunceau şi tot ei îşi aduceau la-ndeplinire, sîrguincios, poruncile. O masă întinsă cu toată inima. Aceştia erau pămîntenii la care Zeus şi cu Hermes au poposit în acea seară. Cu feţe calde, primitoare, cu firea lor deschisă, bună, i-au poftit grabnic în colibă pe cei doi mîndri-olimpieni, fără să cate nici la haine, nici la cuvinte sau la feţe. Ba, tocmai fiindcă olimpienii păreau trudiţi, săraci, flămînzi, cei doi bătrîni s-au arătat mai săritori ca totdeauna, mai dornici să-i primească bine. Iar Filemon i-a îmbiat:
-Uitaţi-vă… laviţa asta. Şedeţi şi odihniţi-văde osteneala drumului, cît timp o să pregătim masa.
Baucis a-ntins pe scîndură o pătură din lînă moale, ţesută chiar de mîna ei ; apoi, s-a repezit la vatră, dezvelind din cenuşă jarul; a pus pe jar frunze uscate, surcele şi un lemn mai gros, suflînd din răsputeri într-însul. Focul a pîlpîit pe-ncetul, iar cînd a ars cu vîlvătaie, Baucis a potrivit deasupră-i un ceaun mare, plin cu apă; în vremea asta, soţul ei îi adusese din grădină legume proaspete, pe care le-au şi pus în ceaun să fiarbă. Filemon a mai coborît şi o bucată de slănină, care sătea de mult în grindă, păstrată pentru sărbători. Din ea a retezat bătrînul o felioară, nu prea groasă, şi i-a dat ‘drumul în fiertură, să-i dea gust puţintel mai bun.Pentru că masa-ntîrzia, gazdele, ca să-nşele vremea, stăteau cu oaspeţii de vorbă, glumind şi arătîndu-se veseli şi binevoitori. Filemon a turnat apă caldă într-un lighean din lemn de tei. S-a aplecat singur de şale, să spele, după datină, picioarele drumeţilor. Pe urmă-a luat un covoraş, cam învechit şi ros de timp, şi totuşi cel mai bun din casă. L-a aşternut frumos pe patul unde urma să doarmă zeii. Umblînd grăbită, bătrînica ştersese masa c-un mănunchi de mentă strînsă din grădină, iară pe masă adusese măsline puse-n saramură, cicoare, napi, brînză de vaci şi ouă coapte-n spuza caldă. Şi-ntr-un vas larg pusese vinul, destul de vechi şi aromat, în faţa fiecărui zeu era cîte o cană mică, din lemn de fag, şi smălţuită cu ceară albă de albine. După gustare a-mpărţit fiertura caldă de legume. Pe urmă a adus bătrînul un coşuleţ umplut cu fructe. Erau acolo nuci, curmale, prune ca nişte pietre scumpe, struguri cu boabe mari şi roşii, smochine dulci şi, la mijloc, un fagure de miere albă.Nu mai ştiau cum să-i slujească pe cei doi oaspeţi, ce să le dea, cum să-i îmbie. Mai ales Filemon, bătrînul, le turna vin neîncetat. Dar ce să vezi? Oricît turna vinul în căni, vasul de lut rămînea plin. Zeii se arată cine sînt. Stăpînul cerului dăduse, în acest fel, un semn că este un prea-puternic olimpian. Filemon a priceput semnul. Chemînd-o lingă el pe Baucis, s-au plecat zeilor cu teamă. Amîndoi şi-au cerut iertare că cina a fost prea săracă.Pentru că în coliba lor aveau şi-o pasăre, o gîscă, s-au repezit s-o prindă iute şi s-o gătească zeilor. Numai că ei erau bătrîni. Picioarele le tremurau. Iar gîsca era sprintenă. Sârea-n colibă ici şi colo şi gîgîia înfricoşată. Ba, parcă presimţindu-şi soarta ce o pîndea, pasărea şi-a căutat scăparea chiar sub picioarele lui Zeus. Acesta însă i-a oprit:
– Lăsaţi-o, n-o sacrificaţi. Este destul tot ce ne-aţi dat.
Şi Zeus, mulţumit în sine, pentru c-a fost recunoscut, a mai rostit bătrînilor:
– Aţi fost pentru noi gazde bune. Vecinii voştri însă nu ne-au primit ca oaspeţi, precum se cuvenea, deşi cerusem adăpost în numele Olimpului. Pentru nelegiuirea asta, ei au să fie pedepsiţi. Numai pe voi vă vom cruţa; dar trebuie să ne urmaţi pe muntele din apropiere…
Bătrînii cunoşteau prea bine că nu e chip să stea-mpotrivă, cînd zeii hotărăsc ceva. Le părea rău de casa lor, unde trăiseră o viaţă, în înţelegere deplină. Dar nu aveau, bieţii, ce face. Au trebuit să se supună. Luîndu-şi cîte-un toiag în mîini, au pornit după cei doi zei. Au mers ce-au mers, şi au ajuns aproape-n vîrful muntelui. Atunci Filemon a-ntors capul, să vadă ce s-a petrecut şi ce osîndă au dat zeii satului lor. Da-n locurile cunoscute, voinţa zeilor schimbase satul întreg într-un lac negru, care sclipea tăcut sub lună, închizînd taina-n apa sa. Priveliştea i-a-ndurerat pe cei doi soţi, şi lacrimi le-au ţîşnit din ochi.
-De ce aţi scufundat tot satul ? a spus bătrînul Filemon. Chiar dacă unii dintre ei greşiseră faţă de voi, ceilalţi erau nevinovaţi.
-Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osînda noastră, cum o fi, este întotdeauna dreaptă. Priviţi mai bine spre coliba în care voi ne-aţi ospeţit…
Un stejar mîndru, ce parcâ-mbrăţişeazâ un tei în floare… într-adevăr, cătînd bătrînii înspre coliba lor cea veche, n-au mai văzut-o; însă pe locul unde fusese ea-nainte, se ridicase-o insulă. Pe insulă era un templu din marmură în care Zeus avea o statie de aur. Porţi mari, sculptate-nchideau templul. Grădini pline de flori şi rodii se întindeau în jurul său.
-Voi o să locuiţi în templu, a glăsuit solemn stăpînul. Vreau să vă dau şi o răsplată, pentru că i-aţi cinstit pe zei. Spuneţi o singură dorinţă. Poate vreţi aur, tinereţe sau frumuseţea mult rîvnită, putere, slavă sau mărire ? Spuneţi ce vreţi, şi vă voi da.
Filemon a privit spre Baucis. Ea către el, cu înţeles. Se de-prinseseră cu timpul să îşi grăiască fără vorbe, numai privindu-se in ochi.
-Nu, mare Zeus, nu vreau asta, a dat răspuns Filemon. Aurul mult se risipeşte. Puterea scade. Tinereţea trece cu anii, negreşit. Pacea şi dragostea în care am vieţuit cu buna-mi Baucis sînt lucruri de nepreţuit. De-aceea, dacă vrei să faci unor bătrîni sărmani un dar, îngăduie să-nchidem ochii, amîndoi, în aceeaşi clipă. Să nu-mi vadă soţia rugul pe care îmi vor arde trupul. Nici eu pe-al ei nu vreau să-l văd, căci m-ar îndurera prea tare…
-Numai atîta vă doriţi?
-Darul acesta ni-i destul… a dat din cap bătrîna Baucis.
-Bine. Fie pe voia voastră…
Şi Zeus a făcut un semn. Amîndoi zeii au pierit. N-au mai rămas, acolo-n munte, decît bătrînii. Filemon şi iubita-i Baucis s-au coborît pînă la templu. S-au aşezat în tinda lui, dorind să stea-n aceleaşi locuri, în care vie-ţuiseră încă de cînd erau copii. Anii s-au scurs pe îndelete. Cei doi s-au gîrbovit mai mult. Ochii li s-au înceţoşat ; nu mai vedeau nici la un pas. Ş-aşa, precum spune legenda, şedeau bătrînii, într-o zi, pe trepte-n faţa templului. Nişte drumeţi îi întrebau despre-ntîmplarea petrecută odinioară în coliba unde se odihnise Zeus. Ei povesteau, cu vorbă moale, tremurătoare, tot ce-a fost: cum le-a schimbat coliba Zeus în acel templu aurit. Pe cînd vorbea aşa, bătrînul a simţit că îl înfăşoară o scoarţă rece, pe la tălpi. Scoarţa creştea şi către mijloc, şi se urca spre gît, spre cap.Baucis simţea acelaşi lucru. Inţelegînd că i-a sosit sfîrşitul aşteptat, a spus uşor lui Filemon:
-Soţul meu scump, a sosit ceasul !… îţi spun adio…
-Adio !… a grăit şi dînsul, şi-a sărutat-o lin pe frunte. Mulţumesc pentru credinţa ce mi-ai purtat-o pînă la ultima suflare!
Şi poate că şi-ar fi spus cei doi bătrîni şi alte vorbe de-adio şi de mîngîiere ; dar gurile le-au amuţit, iar în preajmă s-a făcut tăcere. Cei care se-ntîmplaseră să se găsească lîngă ei priveau înmărmuriţi. Bătrînul nu mai era om, ci se făcuse-un stejar falnic. Baucis, în schimb, era un tei subţire, alb, cu flori micuţe, dar cu mireasmă-ameţitoare. Legenda spune despre templu că s-a sfărîmat, bătut de vînturi ; dar multă, foarte multă vreme, s-ar fi văzut încă acolo cei doi copaci : un stejar mîndru şi puternic, ce-mbrăţişa cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb şi plin de floare…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.