Poate pentru ca a venit vremea friguroasa, poate pentru ca ceva din mine a uitat cum e _altfel_. Ma duc zilnic la job, in weekend la master, acelasi drum aglomerat, aceeasi oameni cu fetele crispate, cu gandul la problemele lor…ale fiecaruia. Ma asez la comp, pornesc testele, analizez RFC-uri, standarde, ITU is my best friend. Configurez routere, proxy-uri, media gateways, security gateways, telefoane IP si alte jucarii, dar nu mai gasesc nicio pasiune in toate astea.

M-am plictisit.

Si nu e nimeni sa ma scoata din starea asta. Inapoi acasa, incepe lucrarea de disertatie, invat despre nivelurile de securitate de pe WiMAX. Din cand in cand mai apuc o carte, cu entuziasm, vreau sa citesc, vreau sa aflu cat mai multe, sa stiu cat mai multe… Dar parca nu mai e entuziasmul meu, e amintirea unui entuziasm pe care il aveam cu ceva timp in urma, dar care s-a pierdut pe undeva…si nu-l mai gasesc.

Imi amintesc de Octavian Paler si de a lui Viata pe un peron:

Să mă aşez în jilţ la masă, cu foile dinaintea mea lîngă sfeşnic. Ca Shakespeare. Pînă la urmă am preferat sala de aşteptare. Poate pentru că aici am crezut mereu că aştept într-adevăr ceva.
“Mereu” e un fel de a spune. În sfîrşit, asta n-are importanţă. Văd acelaşi peron, aceleaşi ziduri scorojite, acelaşi geam murdar în care se decupează cîmpul. Stau pe aceeaşi bancă făcută din şipci de lemn şi vopsită într-o culoare nedefinită, ceva între galben şi maro. Nu înţeleg mai bine ca în primele zile ce caut aici, dar cît de cît, s-ar zice, m-am adaptat, chiar dacă şobolanul nu lasă sfîntul să-şi facă apariţia. Atunci, după ce-am dat de cîteva ori ocol gării, m-am pomenit deodată că nu mai vroiam nimic. Trecuse liniştea. Energiile mele vitale păreau sleite. Aşa a început criza pe care o prevestise calmul meu nefiresc; cu o stare de letargie care m-a cuprins şi apoi m-a doborît.
Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pîlpîie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gîndeşti la nimic decît la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru nici una dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal,. ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal. O clipă mi-a trecut prin minte că, poate, murisem, iar gara reprezenta, ceea ce se întîmpla după viaţa mea. Numai aşa puteam să-mi explic lucrurile fără nici o logică de care mă loveam.

Tags: viata