Nu stiu daca a mai fost pe cer in ultima vreme; eu nu l-am vazut. Am vazut numai nori si frig si vant. Azi am mancat crepes au chocolat: mi-a adus un coleg din corporatie care a fost in Franta de curand. Sunt bune si calde si dulci, mi-e din nou pofta sa mananc dulciuri.

Spun asta pentru ca o zi si ceva nu am fost in stare sa mananc nimic, m-am simtit rau si cred ca ma uitam si foarte suparata la monitor, so I’ve been told. Nu stiu de ce. Either way, am avut parte de tratament cu ceai, vitamina C, nurofen si am fost obligata sa mananc sandvis cu peste si pizza. Din fericire nu am stat in camera mea goala, sa ma uit pe pereti si sa implinesc 2 zile full de post negru. Ce bine e sa aiba cineva grija de mine!

Tags: sperante?, viata

Poate pentru ca a venit vremea friguroasa, poate pentru ca ceva din mine a uitat cum e _altfel_. Ma duc zilnic la job, in weekend la master, acelasi drum aglomerat, aceeasi oameni cu fetele crispate, cu gandul la problemele lor…ale fiecaruia. Ma asez la comp, pornesc testele, analizez RFC-uri, standarde, ITU is my best friend. Configurez routere, proxy-uri, media gateways, security gateways, telefoane IP si alte jucarii, dar nu mai gasesc nicio pasiune in toate astea.

M-am plictisit.

Si nu e nimeni sa ma scoata din starea asta. Inapoi acasa, incepe lucrarea de disertatie, invat despre nivelurile de securitate de pe WiMAX. Din cand in cand mai apuc o carte, cu entuziasm, vreau sa citesc, vreau sa aflu cat mai multe, sa stiu cat mai multe… Dar parca nu mai e entuziasmul meu, e amintirea unui entuziasm pe care il aveam cu ceva timp in urma, dar care s-a pierdut pe undeva…si nu-l mai gasesc.

Imi amintesc de Octavian Paler si de a lui Viata pe un peron:

Să mă aşez în jilţ la masă, cu foile dinaintea mea lîngă sfeşnic. Ca Shakespeare. Pînă la urmă am preferat sala de aşteptare. Poate pentru că aici am crezut mereu că aştept într-adevăr ceva.
“Mereu” e un fel de a spune. În sfîrşit, asta n-are importanţă. Văd acelaşi peron, aceleaşi ziduri scorojite, acelaşi geam murdar în care se decupează cîmpul. Stau pe aceeaşi bancă făcută din şipci de lemn şi vopsită într-o culoare nedefinită, ceva între galben şi maro. Nu înţeleg mai bine ca în primele zile ce caut aici, dar cît de cît, s-ar zice, m-am adaptat, chiar dacă şobolanul nu lasă sfîntul să-şi facă apariţia. Atunci, după ce-am dat de cîteva ori ocol gării, m-am pomenit deodată că nu mai vroiam nimic. Trecuse liniştea. Energiile mele vitale păreau sleite. Aşa a început criza pe care o prevestise calmul meu nefiresc; cu o stare de letargie care m-a cuprins şi apoi m-a doborît.
Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată o asemenea stare. Nu eşti nici mort, nici viu. Te simţi ca un foc care abia mai pîlpîie, gata să se stingă. Stai cu ochii deschişi, te uiţi într-un punct fix, dar nu vezi nimic. Şi nici nu te gîndeşti la nimic decît la propria ta oboseală de a trăi şi de a muri. Răstignit undeva între viaţă şi moarte, nu eşti bun pentru nici una dintre ele. Parcă pluteşti în derivă şi aştepţi să fii aruncat pe un mal,. ori al vieţii, ori al morţii, ţi-e egal. O clipă mi-a trecut prin minte că, poate, murisem, iar gara reprezenta, ceea ce se întîmpla după viaţa mea. Numai aşa puteam să-mi explic lucrurile fără nici o logică de care mă loveam.

Tags: viata

Pentru ca cine ma stie pe cand aveam 11 ani ma rasfata ca atunci . Liv mi-a facut o super surpriza si m-a dus la concert la Ace of Base.

Spectacolul a fost la Sala Palatului, un amfiteatru aproape plin. La 8 am fost la locurile noastre, iar pe la 8:30 s-au auzit primele acorduri de la Happy Nation. Au urmat Wheel of Fortune si Don’t Turn Around. 10 minute am ramas pe scaun, admirandu-mi vecinii de scaun: familii cu copii de 5-10 ani, persoane undeva la 40-si de ani, majoritatea cantand alaturi de Jenny, Ulf si Jonas. Dupa acele 10 minute a inceput Beautiful Life, la care am fost rugati de Ulf sa stam in picioare…..si de aici, nebunia! Pana la sfarsit am dansat, am batut din palme, am ras alaturi de vara-mea si de invitatii ei, am cantat alaturi de Ace of Base piesele alea frumoase si vesele pe care le fredonam aproape fara sa inteleg versurile, demult, atunci cand eram in scoala generala.

Au continuat cu Cruel Summer, All That She Wants, Lucky Love… dupa bis au mai cantat The Sign. Cam scurt concertul, dar frumos, animat, cu oameni din categorii diferite de varsta, politicosi si bine crescuti. Mi-a placut la Metallica, desi m-a plouat pana la piele, am cantat pana am ragusit alaturi de ei, TOATE piesele. Cu toate astea, m-am bucurat sa merg la un concert in care nu m-a calcat nimeni pe picioare, nici nu am primit pahare de bere in cap, si nimeni din jurul meu nu a injurat si nu si-a bagat diverse in diverse lucruri

Pe drumul pana la masina si apoi spre casa m-am conversat cu invitatii lui Liv, in franceza in mare parte, ocazie cu care am constatat cat de mult am uitat de acum 3 ani. Am aflat ca Flunch-ul unde mancam in 2006 cat am stat in Strasbourg a fost desfiintat, in locul lui aparand o galerie de arta.

Am rememorat drumul cu tram-ul pana la Hautepierre, frumusetea expozitiilor de anticariat care au loc in fiecare martie in Strasbourg, raul Ile cu podurile lui pline de flori si zambetele amabile ale oamenilor de pe strada. Mi-e dor de artistii din Parcul l’Orangerie care ma rugau sa le pozez si de dulciurile din Place Kleber. Mi-e dor de Strasbourg…

Tags: amintiri, muzica, oameni, spare time

Albumul concept lansat in 2000 al formatiei Trans-Siberian Orchestra este o combinatie interesanta de rock si muzica simfonica.

Am venit mai devreme acasa, pentru ca simteam ca ma ia raceala si, dupa o baie fierbinte si paracetamol, mi-am pus xmms-ul sa cante “What is eternal”…

…
and here in the night
as I feel the Inferno
I stare in the Dark
thinking what is eternal
…
Oamenii astia iau Fur Elise sau Mephistopheles’ Return si le pun pe chitara electrica, imbina stilul heavy metal pentru a interpreta Requiem-ul Simfoniei a Cincea, intr-un fel in care nu am mai auzit pana acum… Sunt plini de forta si de viata, dau o noua culoare compozitiilor marelui Ludvig, au dinamism si vigoare, muzica lor e puternica si pasionala.

Citind Beethoven – vazut de contemporani mi-l imaginez pe omul asta in fata reprezentatiei celor de la Trans-Siberian Orchestra. Era un pasionat, ii placea sa-i asculte pe oameni cantand, era primul care ii felicita pentru talent, la fel cum era si primul care-i critica pe cei lipsiti de talent. Dintre toate amintirile din carte, cel mai tare m-a impresionat povestirea lui Franz Liszt… Acesta avea abia 11 ani cand a fost dus de profesorul sau Czerny la compozitor; Beethoven l-a pus sa cante o mica piesa de Ries, apoi o fuga din Bach si apoi o parte din concertul in do minor al lui Ludvig si, impresionat de talentul copilului i-a spus: “Diavol de copil! Ce mai strengar!..<>..Esti unul dintre cei fericiti, si vei face fericiti si alti oameni. Nu se poate mai bine si mai frumos.” Ani mai tarziu, Liszt povesteste cum intamplarea asta i-a ramas drept cea mai de pret amintire a vietii lui, pe care o va povesti numai prietenilor cei mai apropiati.

Revenind la TSO, tocmai a inceput A final Dream…

Lay your head down
And sleep on my shoulder
Lay your head down
And start a new dream

And for tonight the moment is over
Drift in a lullaby
Here where the stars reside
And angels are always seen …………..

Tags: muzica, relax, spare time

Cand ma mai plictisesc eu…adica destul de des, intru in panica si incerc sa gasesc chestii faine si noi de invatat. Am o multime de lucruri de invatat si, cu toate astea, ma plictisesc.

Eh, cand se intampla asta, unul din locurile online unde ma opresc cu placere si entuziasm este LectureFox: o colectie de cursuri si prelegeri tinute de profesori ai marilor Universitati din lume. Azi m-am oprit, din motive pe care nu le detaliez acum aici, la unul din cursurile lui Shelly Kagan, de la Yale University, intitulat “Death”. Contrar primei impresii, nu e nimic grotesc sau trist sau deprimant in prelegerea asta; cursul este o culegere fascinanta de idei si conceptii despre moarte, plecand de la vechii egipteni, trecand prin culturi si mitologii diverse. In mod placut, nu este structurat pe religii, nici pe culturi sau civilizatii, ci pe concepte si intrebari pe care ti le-ai pune in mod natural: e moartea rea? e buna? sa ne speriem de moarte? argumente in favoarea imortalitatii, exista o ratiune pentru sinucidere?…

Shelly Kagan, pe care il stiam vag datorita lucrarii sale “Limitele moralitatii” (Oxford Press), este un batranel vioi, cu parul grizonat; isi face aparitia in sala de curs intr-o camasa in carouri, in blugi spalaciti si tenisi de punkist. Se urca pe catedra, unde se asaza turceste si incepe sa se prezinte… “You may want to call me Shelly, when you see me on the street. I am also called Profesor Kagan, but my synapses react very slowly when it comes to anything else than Shelly”.

Un curs la obiect, bine structurat, cu o introducere frumoasa in problematica discutata, obiectivele cursului, proiectele propuse samd. Mi-ar fi placut sa intalnesc mai des astfel de profesori si in Cibernetica; singurul care s-a apropiat de stilul asta, normal de altfel, de predare, a fost profesorul de Cercetari Operationale, omul predand inainte la o universitate din Anglia.

Tags: impresii, lecturefox

Este pe 5 si 6 noiembrie, in Radisson Sas. Cum corporatia la care lucrez este unul dintre partenerii tehnologici ai evenimentului, m-am prezentat si eu la stand, sa-i lamuresc pe curiosii care intreaba de VoIP, Security, networking protocols si solutii de monitorizare si mentenanta pentru retele.

Agenda evenimentului e pe site-ul Cisco Expo 2008. Mi-a placut prezentarea, companiile – numeroase si nu prea si multa lume cunoscuta din domeniu. Din pacate, nu am ajuns la niciunul dintre workshop-uri, insa am avut ocazia sa vorbesc cu oameni interesanti. Cei mai multi au venit sa intrebe ce facem noi, ce e cu solutiile de mentenanta care impanzesc harta Norvegiei IxRAVE, colegii de la layer 2-3 le-au prezentat solutiile noastre de testare de Routing, Acces si VPN – IxNetwork, iar pe partea de layer 4-7 am prezentat solutia de SIP si RTP din IxLoad. Am observat ca suntem prea putin cunoscuti sau populari in Romania, probabil si din cauza inaccesibilitatii preturilor pe piata aceasta.

Un amanunt care mi-a colorat putin cele 6 ore petrecute la stand a fost vizita a doi reporteri atrasi de graficele colorate displayate pentru traficul de SIP si RTP QoS. Au venit sa ma intrebe despre ce este vorba in acest produs. Am inceput imediat sa explic, sa arat, sa demonstrez, sa prezint cum integram noi VoIP cu security, cum facem noi 15000 de endpointi de SIP peste tot atatea tunele IPsec…si tot asa. Dupa 5 minute in care oamenii aia se uitau dragut la mine, unul din ei imi spune politicos: “Domnisoara, noi nu cunoastem detalii tehnice, lucram pentru o televiziune, si ne-au placut graficele dumneavoastra colorate. Am putea, va rugam, sa filmam putin demo-ul acesta?”…Cred ca trebuie sa mai lucrez putin la people skills. Eh, cel putin nu au plecat, si au fost draguti sa asculte tot mambo–jumbo-ul meu imbibat cu acronime care de care mai haioase

Overall, un eveniment dragut, poate putin cam prea slab tehnic pentru gustul meu, dar o ocazie frumoasa de schimbat carti de vizita si de prezentat compania persoanelor din bransa. Pentru a doua zi, cautati feedback in alta parte, ca eu am prestat numai in prima.

Tags: cisco, fun, security, techie, voip

Sambata s-a intamplat, in Church, lansarea VIP a noului album Phoenix alaturi de Moni Bordeianu: Back to the Future. Din pacate nu am putut ajunge la lansare, insa a fost Aura [a.k.a. "copilul din Timisoara", cum ii place lui nenea Covaci sa-i spuna]. Asa se face ca o intalnire de afaceri cu ea s-a transformat intr-o ora jumate de povestiri de la lansare, la un ceai bun in Cafepedia. Dupa barfele obisnuite asa …”ca intre fete”, mi-a aratat poze de la lansare si albumul cel nou, cu autografele mari, bolduite si rosii ale lui Contras, Gram si nu in ultimul rand, Covaci.

Doua dintre piese le ascult acum, “Gipsys on The Road” si “Touche, Touche”. Melodiile sunt in engleza, lucru ce m-a dezamagit putin, dar suna foarte bine, ca pe vremuri. Baietii au vrut sa scrie un album asa cum l-ar fi scris in anii ’70, sa cucereasca fetele. Pe mine m-au cucerit prin Mugur de Fluier (1974), cand Baniciu era inca in trupa.

Ascult si imi amintesc de liceu, cand Phoenix au concertat si in Pitesti in turneul lor de 40 de ani, am strans bani de bilet din alocatie si am luat loc in fata, la scena. 3 ore am topait si am cantat in continuu, aveam genunchii vineti si vocea ragusita o saptamana dupa aceea. La finalul concertului am alergat dupa Baniciu in parcarea hotelului, sa ii cerem autograf. Din 10 liceeni, nu avea nici macar unu pix sau marker, Baniciu a gasit ceva de scris, ne-a dat autografe la toti, apoi ne-a lasat pixul, sa ne continuam vanatoarea, catre mult mai pretentiosul Covaci.

Imi pare rau ca Baniciu nu mai e in Phoenix, fara el mi se pare ca nu mai e la fel…asa ca pe vremuri: Cei care ne-au dat nume sau Cantafabule sau Mesterul Manole…Mi-e dor de Vremuri si de Empire of Vampires, cred ca am imbatranit

Tags: muzica, vremuri