Faptul ca mi-am dat demisia fix cum a inceput anul e cel mai bun lucru de l-am facut anul asta si probabil cel mai bun lucru de l-am putut face pentru mine de multa vreme. Daca stiam ca o sa fie asa bine, facem asta acum multa vreme.
Cele cateva luni de pauza au fost fantastice. Am avut timp sa ma distantez de toate lucrurile, sa privesc altfel toata ideea de munca, ca de undeva trebuie sa produc ceva banuti :)
Eu ma mandresc cu ceea ce fac atunci cand muncesc pentru cineva si ma straduiesc sa fac totul cat se poate de bine si cat mai “by the book” cu putinta. Asta pentru ca rezultatul muncii mele e ceea ce imi dovedeste competenta si ma recomanda mai departe in proiecte si in relatiile cu oamenii. In plan profesional chiar ma intereseaza cum sunt vazut si cum este evaluata munca mea.
Multe din frustrarile acumulate in timp, facand consultanta si implementare, au venit in mare parte din lipsa de apreciere a muncii de calitate si in al doilea rand interactiunea cu diverse persoane pentru care logica simpla este o notiune abstracta si neinteleasa.
In economie exista un termen numit “Law of diminishing returns” care in principiu zice ca dupa un anumit punct, efortul consumat pentru a produce ceva este mai mare decat valoarea produsa si este “useless”. Treaba asta combinata cu valoarea perceputa asupra unui serviciu prestat a produs niste concluzii interesante pentru mine.
Cum se traduce asta? Pai simplu, degeaba ma screm sa fac sa fie cat mai bine pentru ca nu se vede si nici nu se apreciaza, sau daca nu se intelege, se ajunge la discutii filosofice.
Ce-am realizat stand acasa, e ca nu trebuie sa ma masor la standardele mele de calitate, care din motive neintelese si de mine sunt destul de sus si foarte obsesive asa; ci trebuie sa ma masor fix la cum intelege clientul calitatea. Si asta pot sa prinde repede din cateva discutii sau daca dau o tura pe la el prin server room.
Pe pielea mea am observat asta cel mai bine: sunt mai vesel (decat de obicei), au inceput sa-mi dispara cearcanele (care acu imi dau seama ca erau de la stres si nu de la oboseala fizica), ma simt mai bine si… sunt fix ca in Office Space: I don’t give a fuck. Din cand in cand, trebuie sa recunosc, “I give a fuck”, insa foarte rar.
Cel mai “rau” lucru care mi se poate intampla ar fi sa fiu concediat cu atitudinea asta. Dar ma doare fix in pix. Pentru ca poate e “for the better”.
Job related, imi fac treaba de “due dilligence” unde imi expun opinia profesionala si daca se ia in considerare bine, daca nu, eu sunt impacat cu mine. Ma mai oftic din cand in cand cand vad ca se iau decizii proaste impotriva sfaturilor mele, dar nu mai pun la suflet si nu ma consum pentru ca o sa le fie altora mai rau.
Job-ul de acum este primul pentru mine in care la 4 jumate am spart usa si pana a doua zi la opt mi se rupe . Daca a doua zi nu mai gasesc fabrica unde am lasat-o cu o zi inainte, asta e, o sa-mi iau un bilet de avion si ma duc la pitic. Daca seful e fericit cu ce fac eu in cele 8 ore de munca, indiferent de parerea mea despre nivelul de calitate, de ce sa-mi fac sange rau si sa ma gandesc la cum sa fie mai bine.
Ca sa citez un prieten: “Dusmanul binelui e mai binele”.