prin zapada, aiurea
Disclaimer: post scris sub influenta a 3 zile de delir, febra si dureri de cap si stari de ras/plans la secunde distanta una de cealalta. Postul asta e doar cicli procesor intern, nu acuza si nici nu ataca vreo persoana reala sau imaginara, niciuna in afara de autoarea postului.
Azi veneam spre casa, prin Amzei, prin zapada. Am deliberat sa iau un taxi, avand in vedere ca in ultimele 3 zile am delirat de la raceala, dar am revenit la sentimente mai bune fata de metrou.
Nevermind. Pointu’ e ca mergeam eu asa, cu un fes mare portocaliu in cap, jacheta cu patratele, ghiozdan si blugi, tarsaind bocancii grei de munte prin zapada. Si am realizat ca desi peste 1 luna fac 27 de ani, mintea mea e neschimbata ca acum mai bine de 13 ani. Nu stiu cum, adica, am mai invatat chestii intre timp, dar in rest, parca a inghetat acolo. La lecturile mele, la povestile mele, la lumea mea, la oamenii de atunci. Defapt, nici nu ar fi avut cum sa evolueze, pentru ca lumea e fix la fel, nu s-a schimbat cu nimic. Ies de la ora de matematica, trag fesul pe cap si ma indrept tarsaindu-mi bocancii prin zapada pana la autobuz; aceleasi fete inexpresive la oamenii din jur.
Eu cred cu tarie, de cand pot spune ca am mai inceput eu sa “cred” cate ceva pe lumea asta, ca omul a fost creat/dezvoltat/call it as you want, sa fie fericit. Orice ar insemna asta. Da, uneori chiar prin nefericirea celorlalti. Si atunci intelegeti ca mi-e tare greu sa accept o deductie logica prin care ajung la concluzia inevitabila ca omul e incapabil sa fie fericit. Si aici intru intr-o bucla si procesorul meu da pe-afara 
Sa o luam metodic. Ce ma face pe mine fericita? Pai, mai multe chestii, cumulate, prea rar de capul lor fiecare. Tiranul ar fi un exemplu singular. Sa citesc ar fi un alt exemplu singular. Dar oricat de tare as tine la tiran si oricat de mult as citi, am o Cristina urata si neagra ascunsa undeva departe (in…subconstient ?). Si cand mi-e lumea mai draga si ma bucur si eu de ce se intampla cu mine, persoana asta realista si cinica imi da o palma usturatoare peste fata. Si revin la realitate. Sunt rea si cinica si trista. Si nemultumita. Pentru ca am o minte proasta si goala si seaca. Pentru ca sunt incapabila sa imi amintesc ce stiam, sa cunosc si sa inteleg. Pentru ca imi dau seama ca ar trebui sa fiu fericita chiar si numai pentru ca sunt sanatoasa si il am pe tiran. Dar: nu pot. Nu stiu de ce. Si atunci ma ia disperarea. Imi vine sa ma dau cu capul de toti peretii si sa-mi bag un cutit in gat. Sunt mica si neputincioasa. Si, mai rau, chiar daca sunt “neinteleasa” si imi traiesc viata dupa decretele spartane de acu sute de ani, asta nu ma face mai fericita. Am incercat si alternativa lumea de azi. Nici asa nu merge. Si nici “echilibrul” nu tine mult, pentru ca apare persoana aia cinica si strica tot. Cand ai tot ce ti-ai putea dori, cand totul pare sa fie fix asa cum trebuie, si totusi nu e asa cum trebuie. De ce nu pot sa fiu fericita? Pentru ca oricat de “fericita” as fi, mereu lipseste ceva. Ca si cum, sunt fericita ca am un job misto si cunosc oameni interesanti, dar niciunul nu pricepe de ce mi-as dori sa ma mut in munti si sa nu mai aud de civilizatie niciodata. Cum nimeni nu pricepe ca desi imi place sa invat chestii tehnice sau sa citesc Jung fara oprire, imi dau seama ca stiu tot atatea chestii despre lumea asta cat un copil de 1 luna. Ca desi cei mai multi prieteni ma lauda si ma admira ca sunt “desteapta”, ca imi fac viata asa cum vreau, ca sunt respectata de breasla in care ma aflu, ca vizitez lumea…samd, eu atunci imi doresc sa nu ma stie nimeni, sa fiu intr-un colt de munte si sa pictez. Don’t get me wrong. Sunt fericita sa fac toate cele de mai sus. Dar mereu lipseste ceva.
E ca si cum ti-ar aduce cineva toate darurile din lumea asta. Tu stii asta, dar iti dai seama ca in timp ce le iei, ti s-a taiat o mana sau a venit unul si ti-a scos ochii. Niciodata nu pot sa fiu complet fericita, mereu pare ca platesc un pret pe care nu vreau sa-l platesc. Mereu lipseste ceva. Si nu pricep de ce. Ca logica zice ca e totul ok. De aceea cred ca defapt nu suntem niciodata fericiti pe deplin. Sau “deplinul” ala e o chestie atat de relativa, incat doar atunci cand suntem fericiti de ceva anume, suntem “pe deplin” prin simpla prisma a constiintei noastre care filtreaza in acel moment orice altceva in afara de obiectul fericirii noastre momentane. Uneori obosesc sa mai caut solutii si variante. Poate ca pur si simplu nu se poate. Si gata.
Si ma gandesc la moarte. Ca moartea e singura chestie cu adevarat sigura din viata asta. O astept, nu o caut. Stiu ca nu e o solutie, ci doar un workaround fad si sec la o existenta care s-a chinuit inutil spre ceva la care nu a mai apucat sa ajunga.
Asa se face ca desi am avut mereu prieteni buni la care tin si o familie iubitoare, mereu a fost ceva cinic acolo in mine, care a aruncat o grimasa dispretuitoare catre tot si catre toti. Nu pentru ca m-as considera mai buna decat ceilalti, in niciun caz. Ci pentru ca intotdeauna am reusit sa surprind cinismul oamenilor si situatiilor. Si nu il pot ascunde. Am mai reusit sa-l maschez, incet, cu ajutorul “educatiei” din societate. Dar uneori apare ca o bestie si scuipa cu tupeu in ochii celor din jur, strigand dispretuitor la toti:
Sunteti desarti si seci, ca si mine! Vad cum ascundeti [constient sau nu] acolo in voi acelasi cinism ca si mine! Macar eu nu-l ascund! Macar eu nu pretind a fi altfel decat sunt si accept uratul ala care e in mine. Suntem toti la fel de urati!
Doar ca eu o recunosc sincer si incerc sa lupt cu el. Chiar daca asta ma va duce la spitalul de nebuni sau nu se va termina decat in mormant, macar eu lupt!
?