In jurul meu am avut mai mereu oameni motivati. Stiu ce au de facut, isi fac treaba, totul e bine si frumos. Cel mai frumos este chiar cand esti tu cu treaba ta si atat, treaba altora, faptul ca si-o fac sau nu…nu te priveste pe tine.

Ce se intampla insa daca oamenii NU isi fac treaba…sau o fac in dorul Lelii? Si, mai mult, te priveste cand ei nu isi fac treaba.

Cum te descurci in aceasta situatie? Cand vezi ca oamenii nu sunt interesati, nu sunt motivati si tu trebuie sa-i motivezi; chit ca nu reusesti sa-i faci sa fie si interesati/pasionati samd.

…Stiu ca unii pot fi debusolati cand e prea mare avalansa de informatii (been there, done that), cum ii inveti sa faca kernel debugging, cand ei nu stiu sa editeze in vim? E posibil? Si daca da, cum?

Tags: dileme, viata

Acum ceva ani, cand ma apucasem eu sa invat “retele” si “linux” credeam ca nu ma voi plictisi niciodata. Si inca ma straduiesc sa imi mentin entuziasmul, desi de multe ori sunt prea obosita pentru a mai avea orice fel de entuziasm si imi vine sa fac orice altceva mai putin retele sau linux.

Care e oare solutia pentru a mentine pasiunea si entuziasmul? Sa faci ce-ti place, sa te intorci acasa, si sa faci in continuare ce-ti place, sa nu te plictisesti, sa ai mereu energie pentru acele lucruri… Si, CE anume te face sa nu mai ai entuziasm. Vad pe cate un prieten mai mic cum ii stralucesc ochisorii cand ii arat nush ce comanda in bash sau pe colegii carora incep sa le arat chestii de IPsec. Trag tare si invata si, cel putin, o tipa a ajuns RAPID foarte tare pe ipsec, intr-un timp de cateva saptamani. Eu de ce nu mai sunt asa?

Poate pentru ca lucrez prea mult cu ele…poate ca am imbatranit…poate ca pur si simplu ma demotiveaza unii oameni sau chestii cu care sunt nevoita sa lucrez. Discutam cu un coleg despre o solutie acum cateva zile, faceam brainstorming pentru o solutie mai buna la niste dileme de-alea noastre si omul a zis o chestie care a marcat, in cateva cuvinte, ceea ce simteam de fiecare data cand ma loveam de situatia aia: “sa lucrezi cu <chestia asta>, frate, e de-a dreptul moartea pasiunii”

Tags: draci, viata

Azi am fost sa cotizez la Academia Militara, pentru doctorat. Dupa ce casierul m-a dat afara, ca el nu si-a facut contabilitatea pe luna trecuta, am reusit sa-l conving sa-mi ia banii. Cand sa plec, la poarta am observat ca omuletii ametiti au dat buletinul meu altei fete, care plecase inaintea mea. Sunat la profii ei de la master, gasit numarul de telefon al fetei, recuperat buletin.

Me happy, now, sa continuam cotizatul. Primul pe lista: Volksbank, rata la casa. 09:05, intru in sucursala de la Unirii. Casiera isi cere scuze, nu le merge sistemul, ca e inceput de luna…si tre sa faca nush ce calcule ciudate si a picat sistemul. Sa revin dupa ora 10. Ma duc la RBS, a doua rata. Constat ca nu am cardul la mine, dar pot plati. Buuun, inca 40 de minute, am timp sa fac cumparaturi la magazinul meu preferat, LJR. Surpriza: e inchis, inventar.

Today is not a good day for science. Revin la CupCino si beau o cafea. Sun pe proful meu preferat de la ATM sa-i multumesc ca si-a rupt juma de ora din timpul lui sa caute dosarul tipei care a plecat cu buletinul meu si sa dea de nr. ei de telefon.

Pe la 10 si ceva revin la Volksbank si imi platesc si ultima rata, iar in drum spre job vad o fusta de-a dreptul irezistibila intr-o vitrina si mi-o cumpar.

Bilantul zilei: 3200 ron dintr-o bucata.

Tags: viata

Azi m-am trezit cu drag si spor la ora 6 jumate, sa merg la exam, sa ma fac doctoranda.  Toate bune si frumoase, exceptand ora mult prea matinala, dar asta este, militarii se trezesc devreme, se pare.

Ajung ca o floricica la ATM, cei de la poarta nu au idee unde sa ma trimita, asa ca ma duc si eu spre locul unde imi depusesem dosarul. Norocul meu ca proful meu preferat, Ion Bica (nu gasesc link la CV, ca l-as publica cu mare drag), tocmai isi parca masina in curtea academiei. Merg la locul cu pricina, la examenul de engleza. Toata saptamana mi-am facut probleme, ca nu mai stiu engleza la un nivel bun, am facut teste online de gramatica and so on. Parerea mea: examenul de engleza de la ATM e unul mai degraba inchipuit…asa, ca sa nu se spuna ca nu dam examen de engleza dar ce mai conteaza. Apoi prezentarea despre mine si despre ce muncesc eu si …despre ce vreau sa cercetez :-b

Sunt acceptata si sunt bucuroasa. Astazi. Pentru ca din experienta altora, viata de doctorand la nenea Patriciu nu este una dintre cele mai usoare. Dupa toate interviurile si prezentarile in fata comisiei plictisite vine partea cu alergat dupa profesorii-membri, sa ne semneze actele. Norocul meu ca celalalt coleg a terminat ATM, si ii e usor sa caute pe cei 5 semnatari ai actelor de acceptare.

Cu chiu cu vai strangem toate semnaturile. La ultimul dintre profesori, stau cu colegul pe hol. El in fata usii, eu ceva mai departe, pe holul gol si galben, cu peretii vopsiti in crem si putin cam deprimanti. Imi amintesc de liceu, de aceiasi pereti goi si de un crem murdar, care ne facea sa spunem ca Bratianu (asa se numeste colegiul) a fost candva spital de nebuni – si ca geamurile mici sunt puse atat de sus, pentru ca “locatarii” lui se nu se arunce.

In fine…intra tipul la profesor, cu foile la semnat. Profesorul cred ca se uita pe foi, pentru ca intreaba “Cristina … . Asta ce a terminat?” Colegul: “Cibernetica, in ASE”. Replica profesorului se aude ironica: “Deci este straina de cauza”. Ma amuz de parerea domnului profesor universitar si ofiter in Armata Romana. Colegul meu iese cu proful pe hol, unde ma uitam spre usa cu o privire hazlie si amuzata. Omul sta cateva clipe cu gura deschisa, apoi se repede: “Domnisoara! Sa va ofer o cafea? Pana terminam noi aici… Sau un ceai?” Refuz. “Avem apa minerala si plata…” Plec cu colegul meu, amuzata de faptul ca mai nou sunt “Straina de cauza”…care cauza, nu stiu. Poate cauza de a fi femeie…sau aceea de a fi terminat o facultate “de balet”…sau aceea ca unul dintre cei mai respectati profesori universitari din ATM a “indraznit” sa creada ca o femeie care a terminat o facultate de balet este o tipa super smechera pe chestii tehnice si poate face un doctorat alaturi de ingineri care lucreaza in Armata?

Tags: oameni, passion, viata

Un articol cu acest nume aparea azi in Cenusa de Trandafir. Uimitor, articolul e scris de un barbat. Si, UIMITOR, acesta vorbeste despre femeie cu capul pe umeri, care tine la sanatatea ei, care nu se arunca dupa orice, doar pentru ca asa zice “moda”…samd.

Mi-am amintit de discursul de 8 Martie tinut in compania in care lucrez de Country Managerul nostru. Initial mi s-a parut nerealist. De ce ar veni un barbat sa-mi tina mie discursuri despre ce misto e sa fii femeie? Come on… Sa vada el intai cum e sa ai PMS, apoi sa vina sa ne povesteasca ce cool e sa fii femeie. Apoi, lucrand mai aproape de omul asta, mi-am dat seama ca un barbat inteligent, puternic, bun afacerist, sot si tata, gandea intr-un mod matur “perfectiunea” unei femei.

Ne-a spus atunci ca o femeie nu e realizata, daca nu atinge un nivel superior pe toate/mai multe planuri. Un barbat poate fi realizat profesional si avea o viata sentimentala aleatoare, el tot e respectat si admirat si ii e bine si se simte bine cu el insusi… (Ma rog…aici intra in discutii mai multe chestii). La femei nu e asa. Sau nu la cele care vor cu adevarat sa se realizeze. Nu e de ajuns sa fii super tare pe plan profesional, sa fii cea mai buna din echipa intr-un domeniu dominat de barbati. Trebuie sa fii la fel de reusita si acasa. Sa ai o familie, sa te bucuri de ea…etc. La fel, un barbat cu burta nu e o tragedie, dar o femeie cu burta… And the examples can continue.

O femeie e realizata (IMHO) daca reuseste pe mai multe planuri. Trebuie sa fie printre primii, de ce nu prima? pe plan profesional, acasa trebuie sa spele, sa calce, sa faca curat si mancare, trebuie sa aiba o viata sentimentala echilibrata si sa fie satisfacuta, trebuie sa aiba grija de sanatatea ei, trebuie sa faca sport, sa se mentina intr-o conditie fizica buna, sa arate bine, sa se culturalizeze, sa tina legatura cu prietenii etc. Trebuie. trebuie…trebuie. E greu si uneori extenuant. Dar eu cred ca “the easy way out” nu inseamna o femeie puternica si nici realizata.

Tot asa de tare m-a surprins parerea tipului din articolul CDF, pentru ca e mai greu ca oamenii sa realizeze cat de greu e sa fii “perfecta”. Nu as numi perfecta un fotomodel. Acea femeie a fost ingrijita toata viata ei. E usor sa fii “perfecta” in momentul in care esti rasfatata non-stop, daca in fiecare zi ai program de sala cu antrenor personal si cosmeticiana personala profesionista. E usor sa fii “perfecta” daca toata viata nu ai avut griji si nu ai pierdut nopti ca sa inveti cum functioneaza nush-ce tip de procesor sau sa configurezi servere. E foarte usor sa fii perfecta cand nu ai stiut niciodata cum e sa nu ai bani de paine sau sa iti pierzi parintii. Vad o femeie “perfecta” in acea femeie care a reusit sa isi cladeasca o cariera, prin fortele proprii, care stie cum e sa ai greutati si a reusit sa treaca peste multe. Deasemenea, aceasta femeie nu a uitat sa rada, sa colectioneze jucarii, stie sa poarte o rochie si sa iasa cu prietenii, apreciaza viata, nu e perfecta ca fizic si nici ca intelect, dar are foarte mult bun-simt si face si stie din toate, cu moderatie si echilibru. Pentru ca in lumea asta a exceselor, perfectiunea e sa fii in stare sa ai un echilibru.

Tags: ganduri, oameni, viata

Am cele mai frumoase flori EVER. Trandafiri albi. Pacat ca nu am cu ce sa le fac poza.

M-am tot plans ca barbatii astia nu’s deloc romantici si azi am primit una dintre muuuuuultele confirmari de la monsieur…ca nu e deloc asa.

/me HAPPY

Tags: passion, viata

For the record: NU sunt fan Michael Jackson. Desi recunosc ca boceam de rupeam cand ma uitam la clipul de la Earth Song, cand murea elefantzelul pe care-l chinuisera braconierii. Si cand oamenii isi dadeau seama ca trebuie sa respecte pamantul care-i hraneste si pe care-l distrug zi de zi.

(da, unii asa au invatat sa nu arunce gunoaie pe jos, nu din “scoala” romaneasca, unde am “invatat” ca aia bogati fac legea, iar restul sunt niste prosti care nu merita sa traiasca, pentru ca oricum nu au nicio putere)

I’m Starting With The Man In
The Mirror
I’m Asking Him To Change
His Ways
And No Message Could Have
Been Any Clearer
If You Wanna Make The World
A Better Place

Tags: viata

Toata lumea face, dar mi se pare ca prea putini STIU ce e aia. Imi place ca unele companii romanesti chiar sunt interesate ca managerii lor sa STIE ce fac. De aceea isi instruiesc angajatii de pe pozitii manageriale. In altele…lucrurile merg dupa ureche.

Din cate invat si eu, si la scoala, si de la monsieur, se pare ca “managerul” ala, al unei “echipe”, are anumite responsabilitati, fapt pentru care este si REMUNERAT la nivel superior. Iar aceste responsabilitati se traduc in sintagme de genul “bunul mers al proiectului”. Pai, in acest PROIECT sunt clienti/beneficiari si furnizori. La nivel micro-managerial si de leadership al unei echipe, managerul (care, da, nu e totuna cu leader-ul, dar rolurile cam sunt asumate de o aceeasi persoana in cadrul unei echipe) are responsabilitatea de a furniza un serviciu/produs clientului. Poate fi vorba de un client extern companiei sau de un client intern. Oricum s-ar pune problema, proiectul are un deadline, agreat anterior inceperii proiectului, la care au convers si estimarile fiecarei parti, inclusiv ale furnizorului.

Diferenta dintre un manager adevarat si unul inchipuit este ca primul stie sa estimeze corect efortul si durata implicarii echipei sale in proiect, la un nivel de eficienta si efort realiste. In functie de asta si de CAPACITATEA acelui manager de a mentine datele stabilite ale proiectului se vede o echipa eficienta si una obosita si neeficienta.

Povestea cineva, nu am regasit rapid link-ul…un angajat al unei companii Suedeze, cum oamenii astia au proiecte de 2 ani. Lui i se pareau inutile, credea ca acel proiect poate fi realizat in cateva luni; cu toate astea, acei manageri insistau pe o multime de criterii si evaluari periodice de fezabilitate si performanta/calitate. Asa se face ca acele proiecte se terminau cu succes, la data stabilita si in parametrii stabiliti (si, nu, suedezii nu au ramas in urma cu tehnologia, DESI au terminat proiectul in 2 ANI). Asa se face UNII nu lucreaza overtime, nu au mereu cate un “mitigation plan” pentru ORICE, nu isi obosesc echipa de-aiurea. Ba, chiar mai mult, acei MANAGERI sunt PARTE A ECHIPEI, nu un strain care vine cu biciul…”Bai, baieti…s-a schimbat planul, de acum faceti asa si asa si trebuie sa terminati la data X”. Pai…de ce? Ca e imposibil de realizat lucrul Y la data X. Pai…si ce? Pai…decizia ta de “manager” nu este buna. Sa vad si eu un angajat in Romania ca ii spune asta “asertiv” managerului si nu este “luat la ochi”. Pentru ca in Romania, lucrurile se fac cand spune “shefu”, fara o logica si fara un proiect bine realizat si coerent, pe care sa-l si RESPECTE oamenii.

Spuneti-mi voi… Ce parere aveti? Exista MANAGERI in Romania? Caci mie mi se spune ca exista doar niste indivizi care iau decizii dupa cum numai mintea lor stie sau dupa cum le e “indicat” de mai sus, fara a avea transparenta si logica pentru cei care pana la urma vor realiza activitatea conforma acelor decizii.

Vreau si eu sa ma fac manager, dar cred ca voi urma calea aleasa de monsieur: http://www.prince2.com/what-is-prince2.asp. Daca voi ajunge vreodata manager, vreau sa fiu in “sync” cu echipa si deciziile mele SA AIBA SENS. Wish me luck

Tags: passion, proiecte, viata

Aseara a luat monsieur filmul asta. Parerea mea: cel mai tare film EVER. Este povestea vietii unor ingineri intr-o companie americana tipica.

Lucrat de dimineata pana seara, overtime la greu, munca plictisitoare, lipsa de motivare, un sef idiot si profitor care ii cheama pe angajati la munca in week-end. Gary Cole joaca minunat rolul sefului incapabil de a-si motiva angajati. Stie sa ceara, nu-si cunoaste subalternii, nu incearca sa-i motiveze, doar apare inopinat cu cateva minute inainte de sfarsitul programului si ii cere lui Peter, un tip destept, dar nemotivat si satul de job-ul lui de rahat, sa vina in week-end. Din felul in care i se cere acest lucru, nu prea e loc sa spuna “nu”.

In seara aceea, Peter merge la psiholog. Un accident face ca el sa ramana hipnotizat, si, ca urmare, foarte relaxat. Nu se duce, deci, la munca, a doua zi, ba chiar se simte bine si face si o cucerire.

Compania la care lucra incepe sa faca restructurari, aducand un “consultant” sa intervieveze angajatii, cu pretextul eficientizarii muncii lor. Doi dintre prietenii  lui Peter urmeaza sa fie dati afara.

Cea mai tare faza a filmului mi s-a parut cea in care, in ultima zi de lucru a celor doi,  Peter sustrage imprimanta de serviciu din birou si ii duce pe acestia pe camp, cu bate de baseball, spre a se razbuna pe masinaria care le facea viata un cosmar: “PC LOAD LETTER”. Eliberarea lor de furia si frustrarile adunate intr-o companie care ii tragea inapoi ca ingineri si oameni este descrisa in batele si picioarele pe care le trag cu toata puterea imprimantei.

Fata mai trista a povestii se intampla cu personajul Milton, care, tot mutat de colo-colo cu biroul, neascultat vreodata de sef si tratat intotdeauna ca un gunoi, se decide sa dea foc cladirii de birouri.

Filmul asta arata compania americana, asa cum este ea. Arata cum a fi asertiv este o debitatie lingvistica, deoarece in momentul in care iti refuzi (oricat de politicos) managerul, esti candidatul ideal la a fi concediat sau a avea neplaceri, scaderi de salariu samd. Arata cum sunt avansate falsele valori de angajat al minunatei corporatii si cum totul este foarte fals si superficial, iar OAMENII sunt ultimii cu adevarat respectati in acea companie. Mai mult, arata cum persoanele cat de cat competente sunt profund frustrate de atitudinea managementului si de cacaturile pe care trebuie sa le indure zilnic, atat de la manager, cat si de la colegii mai putin competenti, dar care practica un sport mizer, dar sanatos: pupatul in fund.

Office Space – Printer Clean

Tags: fun, viata